Suicid, neputință și ignoranță

Nu am scris niciodată despre suicid. Nu pentru că nu aș cunoaște fenomenul, ci pentru că pur și simplu mă cutremur de fiecare dată când aud acest cuvânt. 

Nu am studiat fenomenul din plăcere. Am fost nevoită să citesc mult și să aprofundez tema pentru că mi-am dorit să trec cu bine peste examenele de la Bioetică și Psihopatologie.

Am înțeles depresia, dar  și cauzele cumplitului flagel. Sunt foarte mulți ani de când am aflat de amploarea acestui fenomen, dar pur și simplu am uitat de avertismentul specialiștilor care spuneau că depresia va fi boala secolului nostru. 

Până acum nu am vorbit despre suicid, dar am primit de la un cititor invitația de a intra pe un blog cu numele “suicid”. Cititorul meu mă îndeamnă să ajut, cum pot, oamenii care scriu acolo. 

Denumirea blogului mi-a dat fiori. Nu mi-aș fi imaginat că poate exista așa ceva. Nu am știut că un lucru atât de teribil poate fi discutat pe aici, pe undeva, doar la un click distanță. 

Încă de la începutul anilor 2000 comunitatea științifică trăgea un semnal de alarmă în privința numărului din ce în ce mai mare de persoane cu simptome depresive, dar și creșterea alarmantă a suicidul în rândul tinerilor.

Studiez fenomenul de mulți ani, prin 2010 chiar eram membru al unei asociații de Bioetică. Am abandonat (asociația) când mi-am dat seama că toți vorbeau, dar nimeni nu era dispus să și facă ceva.

Îmi aduc aminte că eram la master la Teologie când o cunoscută cântăreață s-a sinucis. Știu că atunci am fost surprinsă de lipsa de îngăduință arătată celor rămași (prin refuzul de a oficia o slujbă cât de mică). Spuneam atunci că biserica ar face mai bine să educe și să explice, nu să rănească mai mult și inutil familia celui ce a ales o astfel de cale. Mi s-a răspuns că nu este canonic și am înțeles, dar după puțin timp am văzut că biserica a permis să se facă slujbă la locul în care se afla un om incinerat. Evident, nici asta nu este canonic, dar cine și ce să spună? Dacă zici ceva, ești taxat imediat și etichetat ca “biet necredincios”, dacă nu spui duci povara după tine și te îndepărtezi. Nu de Dumnezeu! De cei care au pus monopol pe El sau se închină la ce adoră mai mult, banul. 

Au trecut anii, eu m-am schimbat și acum înțeleg mult mai bine, dar într-un alt mod, mai profund, atât suicidul cât și eutanasia. 

Suicidul – nu este un subiect confortabil, mai ales pentru mine. Eu scriu doar ce simt și ce cred cu adevărat. Faptul că toate cuvintele îmi trec prin minte și inimă mă fac să mă umplu de neputință, revoltă și tristețe, pe acest subiect. Dar, de dragul cititorilor mei voi face un efort. 

Nu am citit nimic de pe blogul indicat. Eu nu pot să ajut dacă nu cunosc cât de puțin persoana care îmi cere ajutorul. Ca să ajuți pe cineva ai nevoie de mai multe date decât de câteva opinii exprimate undeva. Suicidul nu este ca o gripă. Nu există un leac universal valabil. La fiecare persoană cauzele sunt altele. Traumele sunt diverse, gândurile obsesive la fel. 

Societatea și biserica au condamnat dintotdeauna suicidul. Ca și invidia. De aceea mulți se ascund (pe bloguri sub nume false) sau își ascund emoțiile (chiar de ei înșiși) și caută ajutor fără să înțeleagă că orice specialist (medic, psiholog, preot) are nevoie de foarte multe date personale pentru a trata o asemenea boală. Nu poți da un sfat cuiva care scrie o pagină cu gânduri de-a valma. Trebuie să îi cunoști istoricul, mediul în care a trăit, dar și tipul de personalitate. 

Spuneam că suicidul a fost dintotdeauna condamnat. Asta are sens și este de înțeles. Biserica și societatea nu pot încuraja un asemenea comportament. Doar că cei care suferă cel mai mult nu sunt cei ce pleacă, ci aceia care rămân. Pentru aceștia din urmă ar trebui mult mai multă îngăduință și compasiune. Aceștia trebuie ajutați, nu lăsați cu povara remușcărilor și a vinei de a nu fi acționat la timp. 

Dintre toate animalele de pe pământ omul este cea mai crudă fiară. Nu veți găsi în nicio altă specie un animal care să-și facă rău lui însuși sau altuia, doar de dragul de a-l vedea suferind. Am decăzut atât de mult pentru că alegem ignoranța și disprețul pentru viață. 

Multe gânduri sinucigașe vin dintr-o toleranță la frustrare extrem de deficitară. Și astea sunt lucruri care se educă, din păcate de adulții care nu înțeleg că și iubirea poate face rău. De multe ori adulții cred că iubirea înseamnă să îi oferi copilului cât mai multă libertate, să nu-i impui reguli și să-i dăruiești tot ce își dorește, necondiționat.

Un copil crescut fără reguli, fără să fie capabil să amâne o recompensă, va crește cumva strâmb și va fi nefericit, depresiv și poate chiar deveni propriul călău.

Un copil pe care se pune multă presiune (să ia note mari, să participe la numeroase concursuri sau activități) va deveni un adult nefericit, invidios, care se va condamna și urî el pe el. 

Competiția, compararea mereu cu un altul, etichetarea, nu fac din copil un viitor adult fericit. Nu! Fac din acesta un viitor nefericit, o persoană care va căuta cu disperare recunoașterea și iubirea, o persoană care nu va ști să dăruiască, să aprecieze sau să fie recunoscătoare celorlalți. 

Copiii sunt din ce în ce mai puțin ascultați. Puțini părinți sunt capabili să își asculte cu adevărat copiii. Părinții vorbesc în locul lor și ce este mai grav, le impun copiilor ce trebuie să simtă și ce nu. Așa că aceștia cresc fără să-și cunoască propriile emoții. Dacă unui tânăr nu-i este clar ce simte el însuși, de unde să înțeleagă ce simte un altul?

Tinerii, ca toți oamenii de altfel, vor să fie apreciați și iubiți. Și pentru că nu au fost învățați să iubească și să aprecieze vor ajunge să cerșească apreciere și iubire în cele mai bizare moduri. Nu vor suporta să fie ignorați, vor suferi enorm când vor pierde sau când nu vor obține tot ceea ce își doresc. 

Toleranța la frustrare se cultivă atunci când copilul este mic. Când învață că există DA și NU în aceeași măsură. Când sunt lăsați pur și simplu să lenevească, nu târâți în fel și fel de activități. Dacă un copil nu are timp să stea el cu el însuși, când se va cunoaște?

Dacă un adult visează un viitor anume pentru un copil, visul lui va coincide cu a celui vizat? Nu!

Fiecare are dreptul să viseze pentru el însuși. Fiecare are propria viață și nu o poate trăi pe a celuilalt oricât de mult l-ar iubi. 

Mai este vorba și de societatea în care te dezvolți. Tare mi-e teamă că într-o societate strâmbă și nedreaptă e tare greu să dai de drumul bun atunci când modelul de acasă nu a fost cel corect. Sigur, acestea nu sunt singurele cauze ale suferinței psihice.

Multor tineri le este rușine de emoțiile lor. Nu se cunosc sau se compară mereu cu alții și suferă în ascuns. Vor să fie altfel, și nu știu cum. Suferă de neputința de a se exprima, din lipsa aprecierii și din multă necunoaștere. Sunt tineri care au fost abandonați, ignorați sau abuzați fizic sau emoțional. Se tem să caute ajutor și cad în prăpastia disperării. Mai sunt și alte motive, unele țin de sănătatea creierului, altele de diverse manifestări somatice, dar toate au rezolvare dacă cei din jurul lor caută ajutor și răspuns.

De multe ori adulții ignoră sau minimalizează durerea tânărului de lângă ei. Ei nu cred că acesta poate lua o decizie atât de radicală atât timp cât adulții se tem mai mult ca orice de moarte. Și sinucigașii se tem de moarte, ca orice om. Doar că frica asta ajunge să-i doboare și sunt în stare de gesturi extreme tocmai pentru a termina cu ea. 

Când un om de lângă tine spune că își va lua viața nu ai cum să îl ignori! Ignoranța noastră îi ajută, nu-i oprește din drum!

Este un subiect delicat, sensibil și extrem de traumatizant, dar trebuie să vorbim despre el. Nu prin cuvinte, ci prin atitudinea pe care o avem noi înșine față de viață. Respectul pe care îl arătăm noi vieții va fi reflectat în atitudinea copiilor noștri!

Se spune “cum îi crești, așa îi ai”. Adevărată vorbă!