Imaginatia

Imaginația

Imaginația, acest proces controversat, a fost definită în diferite moduri.

Albert Einstein spunea: ”Imaginația este mai importantă decât cunoașterea. Cunoașterea este limitată de legile logicii. Imaginația cuprinde în ea întreaga lume.”

Carl Gustav Jung, fondatorul psihologiei analitice spunea: ”Toate lucrările omului își au originea în fantezia creativă. Și atunci, cu ce drept desconsiderăm imaginația?”

Pentru M. Zlate, imaginația este procesul de creare a noului în formă ideală.

Am studiat rolului și funcțiile imaginației deoarece, în procesul terapeutic am nevoie să stimulez și să dezvolt acest tip de inteligență, care nu încetează să mă fascineze.

Inteligența emoțională, de care este responsabilă emisfera dreaptă din creierul omului controlează afectivitatea, imaginația, relațiile interumane, creativitatea. Este dificil de cuantificat prin teste specifice pentru că este mai subtilă deci decât inteligența cognitivă. Dar, inteligența emoțională este cea care asigură succesul în viață. Favorizând socializarea și comunicarea, inteligența emoțională asigură atitudinea pozitivă, optimistă.

Inteligența cognitivă este activată și flexibilizată corespunzător de inteligența emoțională. Astfel, evoluția intelectuală depinde de intensitatea vieții afective. Sentimentele înalte se dezvoltă paralel cu intelectul și sunt rezultatul activității intelectuale.

Inteligența emoțională se poate stimula și dezvolta indiferent de vârstă.

Imaginația este cea care îi permite omului să se detașeze de prezentul imediat, de lumea de aici și acum. Îl ajută să cerceteze lumi posibile sau viitoare.

Imaginația ne permite nu doar să ne organizăm și proiectăm activitățile, ci și să anticipăm drumul care va fi parcurs pentru a obține rezultatul dorit. Fără imaginație, omul ar fi nevoit să parcurgă fiecare eveniment din viață pas cu pas, urmărind doar indicii date de reprezentare, gândire, memorie, etc.

Doar cu ajutorul imaginației putem să ne planificăm desfășurarea activităților, să ne coordonăm permanent acțiunile, să învățăm, să fim mai eficienți în atingerea scopului, dar și să fim creativi.

În cadrul programelor pentru copiii cu care lucrez mă folosesc mereu de jocurile care dezvoltă imaginația. Fac asta pentru a le stimulata curiozitatea și creativitatea.

În cadrul programelor terapeutice, apelez la tehnici de imagerie. Clientul încercă în mod deliberat să schimbe o emoție negativă disfuncțională cu una funcțională în timp ce își imaginează cât mai viu evenimentul activator perturbator. Aceste sarcini sunt deosebit de utile pentru a spori încrederea clientului în capacitatea sa de a executa o sarcină în vivo (adică în situații reale de viață).

Studiind diferite cărți, articole și studii de psihoterapie ortodoxă, am întâlnit un tip de abordare diferit.

Iată un scurt fragment din Psihoterapeutica ortodoxă a mitropolitului Hierotheos Vlachos :

Cine vrea să-și vindece patimile, adică cine vrea să-și schimbe patimile, să le întoarcă către Dumnezeu și să se vindece înăuntru, acela are nevoie să scape de imaginație. Deoarece pentru realizarea oricărui păcat joacă un important rol imaginarul, închipuirea formează în om chipul persoanei sau al lucrului și în continuare mișcă plăcerea să înrobească mintea omului și aceea înrobită săvârșește păcatul. De aceea trebuie să studiem marea importanță a imaginației pentru viața păcătoasă, dar și marea importanță a scăpării de imaginație pentru pășirea omului spre viața în Hristos.”

Același tip de abordare găsim și la Arhim. Sofronie Saharov: ”Facultatea imaginației e extrem de variată în manifestările ei. Ascetul luptă în primul rând cu imaginația legată de patimile trupești. El știe că fiecărei patimi îi corespunde o imagine proprie, ținând de lumea creată, pentru că orice energie pur cosmică, deși limitată, tinde inevitabil să îmbrace o formă, o imagine. Pentru motivele mai sus arătate, energia unei dorințe trezite de imaginile pasionale nu dobândește forța necesară pentru a declanșa păcatul, decât dacă imaginea primită în interior atrage la ea atenția minții. Dacă, din contra, mintea refuză imaginea oferită, patima nu se poate dezvolta și astfel, mai devreme sau mai târziu, sfârșește prin a se stinge. Așadar, atunci când se ivește dorința trupească, chiar dacă ea e normală din punct de vedere fiziologic, ascetul își păstrează mintea la adăpost de orice imagine exterioară pe care i-o propune această patimă; imaginea nefiind primită de el, patima, neputincioasă în a-și dezvolta lucrarea, nu va putea în cele din urmă decât să moară.”

În Terapeutica bolilor spirituale (1997) a lui Jean-Claude Larchet, întâlnim același punctul de vedere al lui Hierotheos Vlachos, citat mai sus.

Orice psihoterapeut care a avut clienți cu disfuncții sexuale poate înțelege din textele de mai sus de ce imaginația este privită atât de ostil. Faptul că marii asceți au fost nevoiți să-și suprime acest tip de imaginație nu reprezintă decât modul specific și unic prin care aceștia pot urca pe scara virtuților, punându-și în acord trupul cu sufletul.
Viața monahală este o viață extrem de austeră, cu numeroase ispite. Dacă monahii au nevoie să-și suprime imaginația legată de patimile trupești, în viața mireanului această problemă poate duce la disfuncții sau insatisfacții în cuplu.

Tot gândindu-mă la acest tip de abordare iată că, într-o carte pe care o iubesc, Ascetica și mistica bisericii ortodoxe, părintele Stăniloae mi-a transmis ceea ce căutam.

Marele nostru părinte și teolog, printre rânduri, a răspuns nedumeririlor mele: ”Dacă ar lipsi imaginația, chipul fiecăruia s-ar învârtoșa și și-ar pierde frumusețea. Imaginația e forța prin care cel ce iubește scoate ca un scafandru, din bogăția indefinită a celui iubit, frumuseți și lumini și transparențe noi pe chipul aceluia și apoi pe chipul său, sau pe chipul comun, și în parte îl îmbogățește pe acela în mod real cu ele. Când imaginația se oprește, s-a stins iubirea. Forța imaginației e iubirea, și forța iubirii este imaginația. Și întrucât iubirea e în contact cu o realitate adâncă adevărată, imaginația are și ea o bază reală. Pe de alta parte, ele au o putere creatoare reală. Dar putem merge un pas și mai departe în clarificarea întregii puteri a acestei imaginații. Precum am văzut mai înainte, cel ce iubește, descoperind adâncurile indefinite ale subiectului semenului, și le descoperă și pe ale sale, fără ca aceasta să însemne că n-ar putea coborî și prin sine în aceste adâncimi proprii, desigur dacă nu e lipsit de iubirea de oameni în general, putere pe care o poate avea însă numai dacă are iubirea față de Dumnezeu. Dar noi am văzut că cel ce coboară în adâncurile indefinite ale subiectului propriu adulmecă, în legătură cu indefinitul propriu, și infinitul divin.”

Nu am intrat în detalii despre tipurile, formele, funcțiile, mecanismele sau procedeele imaginației pentru că nu acesta era scopul acestui articol. Doream să vă prezint două tipuri de abordare din care să înțelegem, mai bine, importanța și rolul mediului în care ne desfășurăm viața.

Vă încurajez să căutați cât mai multe informații despre subiectele care vă interesează. Să vă alegeți un model, al vostru, ideal, la care să aveți mereu acces.

Deși în cadrul aceleași școli pot exista curente diferite de gândire, dacă iubiți și urmați un model anume atunci nu veți rămâne în confuzie sau disonanță cognitivă și confortul psihic vă va fi asigurat.

Pentru că modelul meu este părintele Stăniloae, aleg să-mi folosesc imaginația și să încerc, atât cât este posibil, să îi ajut și pe cei cu care vin în contact să și-o dezvolte și să o stimuleze, pentru creșterea lor spirituală. Cred că iubirea ne poate ajuta să depășim orice barieră de înțelegere și mai cred, cu tărie, că dezvoltarea comportamentelor emoționale inteligente ar trebui să fie o prioritate pentru fiecare.